O anumita teorema a lui Ronald Fisher legată de traumă se referă la o ipoteză din domeniul psihologiei și neuroștiinței, care sugerează că experiențele traumatice pot avea efecte asupra oamenilor legate de cum reusim sa ne dezvoltam
Deși numele „Teorema lui Fisher” este adesea asociat cu o teoremă matematică din genetică (Teorema fundamentală a selecției naturale a lui Ronald Fisher), în contextul traumei, se face referire mai degrabă la ideea că trauma poate influența modul în care indivizii și populațiile evoluează în timp.
Fisher explorează modurile în care disocierea sau înstrăinarea se manifestă la persoanele care au trecut prin perioade îndelungate de traumă. Ea descrie un mecanism biologic care explică aceste simptome, un mecanism care devine mai clar în lumina cercetărilor moderne în neuroștiință și studiul comportamentului uman și animal.
Una dintre cele mai remarcabile trăsături ale sale este capacitatea de a învăța și de a se adapta la diverse medii. Una dintre cele mai extreme, dar totuși frecvente situații pentru care oamenii trebuie să dezvolte mecanisme de adaptare este abuzul suferit din partea unui îngrijitor, conform psychcentral.com.
Fisher explică mecanismul prin care copiii care au fost abuzați, persoanele care au fost răpite și alți supraviețuitori ai traumei complexe reușesc să facă față celor mai oribile forme de violență și cruzime prin disociere — adică, prin separarea părții personalității care experimentează abuzul de celelalte părți care trăiesc alte aspecte ale vieții.
Aceasta este o schema ce arata mai clar prin ce trece psihicul dupa trauma:

Trauma poate afecta profund sentimentul de sine, unde atât tulburările cognitive, cât și somatice ale sentimentului de sine sunt raportate clinic de către indivizii cu tulburare de stres posttraumatic (PTSD). Aceste tulburări sunt surprinse în mod elocvent de relatările clinice, cum ar fi „Nu mă mai cunosc”, „Nu voi mai putea trăi niciodată emoții normale” și „Mă simt mort în interior”. – se prezinta intr-un studiu din National Library of Medicine.
Disocierea sau „splitarea eului” reprezintă un mecanism de apărare psihologică în care o persoană se distanțează de anumite aspecte ale propriei identități, conștiințe sau realități pentru a face față unor experiențe traumatice sau stresante. În această stare, individul poate simți că o parte a personalității sale se separă de restul eului, ceea ce îl ajută temporar să se protejeze de durerea emoțională sau de frica intensă.
De asemenea, stabilirea unui sentiment de siguranță este crucial pentru persoanele care experimentează disociere. Crearea unui spațiu fizic și emoțional sigur, unde te poți relaxa și simți în siguranță, poate ajuta la diminuarea episodelor disociative.